Perlele noastre la Bac…

In cunoscuta balada “Miorita”, sunt descrise cateva intamplari in care sunt implicate doi criminali, o oaie turnatoare, si un cioban ce socheaza prin prostia lui.
Pentru ca suntem oameni, nu poti sa ceri cainelui din scara blocului sa sufere pentru deceptiile tale.
Capitala SUA este Casa Alba.

Si bietul Eminescu, sc

Sambata,5 iunie 2010 incepand cu ora 14 si pana la ora 15, bacauanii sunt invitati in Piateta Casei de Cultura la evenimentul Lecturi Urbane.Vino si tu sa citim impreuna carti si sa legam prietenii.

Dumnezeu a creat măgarul şi i-a zis:
– Tu vei fi măgarul. Vei merge de la apus la răsărit cărând bagaje în spate. Nu vei avea inteligenţa prea mare, vei mânca iarbă şi vei trăi 50 ani.
Măgarul a răspuns:
– Voi fi un măgar, precum zici, dar în condiţiile astea nu vreau să trăiesc 50 ani. Dă-mi doar 20.
Dumnezeu i-a îndeplinit dorinţa. Apoi Dumnezeu a creat câinele şi acestuia i-a zis:
– Tu vei păzi casa omului. Vei fi cel mai bun prieten al său. Vei mânca resturile ce îţi sunt date şi vei trăi 30 ani. Vei fi un câine!
Câinele răspunde:
– Doamne, 30 ani sunt prea mulţi, dă-mi doar 15.
Dumnezeu i-a împlinit şi lui dorinţa. Dumnezeu a creat apoi maimuţa şi i-a zis aşa:
– Tu vei fi maimuţa. Vei sări din copac în copac şi vei face fel de fel de giumbuşlucuri. Vei fi amuzantă şi vei trăi 20 de ani.
Maimuţa răspunde:
– 20 de ani sunt prea mulţi. Dă-mi doar 10.
Dumnezeu îi implineşte dorinţa. În sfârşit, Dumnezeu crează omul:
– Tu vei fi omul, singura creatură raţională de pe Pământ. Îţi vei folosi inteligenţa pentru a domina animalele şi lumea. Vei trăi 20 ani.
Omul răspunde:
– Doamne, voi fi om, dar 20 de ani sunt prea puţini. Dă-mi, te rog, cei 30 de ani pe care i-a refuzat măgarul, cei 15 pe care câinele nu i-a dorit şi cei 10 pe care maimuţa nu i-a vrut. Dumnezeu i-a îndeplinit dorinţa.
De atunci, omul trăieşte 20 de ani ca un om, apoi se căsătoreşte şi trăieşte 30 de ani ca un măgar muncind şi cărând poveri. Când copiii îi cresc, trăieşte încă 15 ani ca un câine, având grijă de casă şi mîncând ce prinde. Apoi, când este bătrân, ultimii 10 ani şi-i trăieşte ca o maimuţă, mergând pe la casele nepoţilor şi făcând giumbuşlucuri.

Autor neidentificat

In luna martie (“Mart”) incepe primavara, vremea se incalzeste treptat. Legendele spun ca Mart a luat cate o zi din fiecare celelalte luni pentru a-si depasi toti ceilalti frati. Acum incep si zilele Babelor (zilele Martei sau Dochiei), traditie imbogatita de o multime de povesti ce ilustreaza lupta dintre iarna si primavara, dintre intuneric si lumina. Martie mai este denumit si “Germanar” (“Incoltitorul”), natura incepand sa prinda viata si culoare.

Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate, au avut un conflict. A început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare până când s-a produs dezbinarea între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte…
Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa, a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie.
“Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta”. “Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd. Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata”.
Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată. Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care unea cele două gospodării peste râu.
Tocmai în acel moment, vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vede, şi-a îmbrăţişat fratele mai mare, şi i-a spus: “Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut! Iartă-mă, frate!” Şi s-au iertat.
Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele, ca să plece întru ale sale. “Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata”. “Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit…”

Ce “meserie” frumoasă, să construieşti “poduri”! Iar dacă nu ne pricepem să construim “poduri”, măcar să nu le stricăm pe celelalte construite cu migală de ALŢII…

Sursa: http://www.popasduhovnicesc.ro/

Vecinul, adică fostul vecin, de la opt era beţiv notoriu… Se îmbăta în fiecare zi, se culca şi, când se trezea, voia aspirină. Probabil îl durea capul. Şi atunci îi trimitea pe gemeni pe la uşile vecinilor să ceară aspirină, indiferent că era 4 dimineaţa, 3 după amiaza ori 11 noaptea.
În ziua aceea cred că era a n’nşpea oară când mă trezea din somnul de după amiză. Buuuun! L-am întrebat pe copil de ce vrea tatăl lui aspirină. Mi-a răspuns că-l doare capul. “Îl lecuiesc eu!…” mi-am spus în gând. Am luat două tablete de ciocolax, le-am rupt în patru, le-am pus în şerveţele separate şi i-am spus copilului că sunt nişte medicamente noi împotriva durerii de cap… I-am mai spus să bea una acum, imediat, a doua după o oră şi, dacă se poate, cu puţină apă călduţă.
La vreo trei zile mă întâlnesc cu nevastă-sa şi-o întreb cum se simte vecinul şi dacă i-a trecut capul… Mi-a răsouns că da! capul i-a trecut, dar că de câteva zile nu a mai fost la serviciu că are diaree!…
Am rezolvat-o… De atunci niciodată, cât am mai locuit în blocul acela, nu a mai trimis copiii după aspirină…