Martha – Sau inca o poveste anonima 3

Martha!!Doamne de ce ea, cine s-ar fi gandit la asemenea lucru si totusi…de ce ea?

Colega mea de facultate , prietena…si poate candva chiar mai mult de atat.Era femeia care era in stare sa ajute si pe gunoierul de la marginea strazii daca avea nevoie.Imi fusese o adevarata colega de facultate, o prietena desavarsita…o femeie pe care ajunsesem sa o fascinez.Nu imi pot imagina de ce.Desi am fost o “umbra” in anii de facultate printre colegii mei, femeia aceea ma admira din plin.Ne intalneam uneori seara,sau dupa ore  si mergeam la o cafea, radeam si ne povesteam tot felul de prostii care ne treceau prin cap; ce au mai facut astia pe la ore , ce a mai aparut pe la cinema , radeam de ce era in jurul nostru.Si poate lucrul asta ne-a facut sa  ne apropiem unul de altul.In sesiune era prezenta la mine acasa,ca un soldat devotat tarii prezent la datorie.Ma ajuta cu proiectele, imi dadea sfaturi, uneori avea tendinta sa ma si critice, intr-un mod cat se poate de bland bineinteles.Totusi pentru mine era inca acea Martha, colega de la facultate…totul pana intr-o seara, cand, veni la mine sa imi ceara o carte ca sa se intalneasca cu niste colege si sa le poata face cateva exemplare, ca sa poata invata pentru examen.Desi era o carte pe care o cumparasem la comun i-am imprumutat-o.Dupa nici o ora s-a intros sa mi-o inapoieze.Deja ceasul trecuse de 11:30 si nu mai circula nici un tramvai sau autobus,in zona, care sa o duca acasa.Dupa ce imi lasa cartea se facu ca se uita la ceas.

-Pffff….aiurita de mine, iar m-am lungit la vorba cu nebunele astea si am ajuns tarziu la tine.Nici nu mai am cu ce sa ma intorc.S-ar putea…dar doar seara asta,spuse ea cu un aer timid.

-Bineinteles draga mea, ii raspunsem, stiind ca oricum nu avea cum si cu ce sa se intoarca acasa.

Am stat toata seara la taclale, de ale noastre , rasete si vorbe.

Si cum stateam intins in pat obosit, se aseza langa mine.Primul instinct al meu a fost sa o iau in brate.La un moment dat se ridica in cot se uita la mine cu acei ochi vioi de copil inocent, si fara sa imi spuna vreo vorba…ma saruta.

Din acel moment relatia noastra se apmplifica si in acelasi timp evolua la un alt stadiu.Si desi eram, in felul nostru, impreuna si atat eu cat si ea incepusem sa ne cunoastem din ce in ce mai intim, Martha era inca fascinata de mine ca si in primii ani.Dar parca era altfel, un “altfel” pe care totusi eu nu il consideram favorabil niciunuia.

Intr-adevar relatia noastra nu a mers asa de mult, caci dupa trei luni si lungi explicatii din partea mea , am hotarat de comun acord sa renuntam si sa revenim la prietenia pe care o aveam ianinte.Si indiferent de relatia pe care am continuat-o si dupa (de amicitie), personajul meu nu a incetat sa o fascineze.Ajunsesem sa cred ca totusi tin la ea, destul de mult.Ma facea tot timpul sa ma simt bine, si acest lucru il facea,pentru mine , neconditionat.Odata cu terminarea facultatii, lucrurile au inceput sa se mai raceasca intre noi.Eram deja fiecare cu serviciul lui.Ne aventurasem in anturaje din ce in ce mai diferite, si trebuie sa recunosc ca eram amndoi firi sociabile si ne placeau amandurora lucrurile noi.Si totusi, in ciuda tuturor acestor lucruri….Era Martha!

Trezit la o relitatate deja cruda si insuportabila, realizam ca trebuie sa ma adun , sa imi controlez firea ,care deja mi-o luase razna, si sa incerc sa fac ceva pana nu imi pierd si ultima farama de minte pe care o mai aveam in dimineata aia.

M-am imbracat repede , am infulecat din mers doua felii de paine cu unt si cu miere cat sa nu imi “urle” stomacul de foame, am dat pe gat si ultima gura de cafea  si am plecat catre ceea ce avea sa devina cel mai urat cosmar al vietii mele.

Aventura debia incepea…..

Afara soarele parca era mai palid decat tindea sa “demonstreze” printre jaluzelele mele. Un aer umed si parca usor racoros de octombrie, care imi inspira o usoara melancolie , o usoara stare de moleseala.Si desi acea atmosfera relaxanta, te putea face sa uiti de multe lucruri, in acel moment eram ca o fortareata de piatra prin care nu putea trece absolut nimic , un sloi de gheata care nu  putea fi topit nici macar cu cea mai calda vorba, ca o pisica incordata gata sa faca ceva necugetat.Numai eu stiam ce ganduri negre ma treaceau in acele momente, ganduri pe care parca in scurte fractiuni de secunda le transpuneam in visele mele care imi macinau mintea nopate de noapte, si parca intr-un fel incercam sa le corelez cu realitatea ce ma incojura cu situatia infricosatoare ce ma astepta.

“NU…nu se poate, sunt vise Jim si atat”, imi repetam in minte in continuu, ca un elev care isi repeta lectia ca la carte.

Luasem metroul ca sa ajung mai repede.Aveam doar 5 statii , care de fiecare data cand ma duceam la Adrian mi se pareau “o aruncatura de bat”.Dar astazi parca erau interminabile ,astazi parca lumea se misca in reluare.Simteam cum totul in jurul meu incetineste ,ca in acele filme de sience-fiction in care totul se vede cu incetinitorul.Savuram ,fara voia mea, lungi secunde in care mintea mea era bombardata cu diferite ganduri ,amintiri, imaginatii viitoare a ce aveam sa vad sau a ce avea sa se intample in continuare.Intr-un final am iesit de la metrou , in cartierul Little Apple, unde statea Adrian.Un cartier tipic unui oras atat de mare ca Boston-ul.O combinatie de cladiri vechi inca de la inceputul secolului si comunele blocuri rosii facute la caramida pe vremea lui Nixon.Blocul lui era aporpe de metrou asa ca nu imi lua mai mult de 3 minute sa ajung la el.Am format codul interfonului si am intrat.Ajuns la usa, parca simteam o retinere imensa in mine,de parca ma simteam pentru prima data in fata ei.Si atunci mi-am amintit, fara absolut nci o legatura cu situatia de fata, de zilele cand faceam munca voluntara pentru Spitalul St. Margret de langa liceul meu.Un spital pentru varstnici, o cladire cu ani grei in spate si cu istorii si legende de povestit si la nepoti.Fiind construita in 1893 de catre Biserica Baptista a marelui cartier Worcester ,si al carei maica stareta era Margret Edison, ea fusese construita pentru a ingrijii personalul bisericilor din zona.Astazi era o cladire in paragina unde varstnicii bolnavi isi faceau veacul, sau mai bine zis ultimele momente ale vietii.Ma oferisem voluntar pentru strangerea de fonduri ,in scopul renovarii cladirii.Eram in clasa a unsprezecea si impreuna cu un alt coleg de-al meu, Mitch, mergeam pe la usile oamenilor incercand sa-I convingem sa doneze cate un dolar sau doi.Cand ajungeam in fata usii, eram amndoi asa de emotivi ,incat ne incurajam unul pe altul sa sunam.Si cand , o faceam, parca asteptam sa ne raspunda o figura rece care sa ne i-a la cearta ca ce cautam noi la usa lor la ora asta.

Exact acelasi sentiment il aveam si acum, desi om in toata firea.Dar , fara sa-mi asept o secunda de emotie am sunat imediat la usa.In mai putin de 30 de secunde , usa s-a deschis si o figura puternica s-a aratat in tocul ei. Si totusi acea figura mare in adevaratul sesns al cuvantului ,avea o privire placuta si primitoare ,care iti stergea orice urma de grija din momentul in care se punea in vorba cu tine:

- Salut frate!Bine ca ai venit cat de repede…intra te rog.

Va continua…