Omul modern – evolutie sau involutie?

Postez doua comentarii mai vechi postate de mine la tema: Evolutie sau involutie?

Cred ca involutia omului mai poate fi privita si din alte puncte de vedere. Legendele (specie literara cu personaje si actiuni fictive, dar care in esenta au un sambure, un pic de adevar) vorbesc despre vremuri cand omul era parte integranta a naturii. Omul vorbea, cunostea limbajul pasarilor, al florilor si copacilor, se intelegea cu animalele. Omul stia instinctiv ce trebuie sa faca in caz de boala, de accident pentru ca acestea au existat dintotdeauna. La fel, tot ce este nou si se spune ca a fost creat pentru confortul si binele omului este, in opinia mea, dusmanul omului, duce la involutia lui, daca omul nu le foloseste logic.
Masina… Sigur ca nu ne obliga nimeni sa ne urcam in masina, decat comoditatea noastra, graba, timpul care parca acum se misca mult mai repede. Cat timp mai merge omul modern pe jos? Cat timp petrece omul modern in natura? Ce exercitii de memorie mai face omul modern daca orice aparat pe care-l poseda, are si memorie? Omul modern isi poarta memoria in buzunar – mobilul, calculatorul de buzunar, agenda electronica, sau o tine pe masa: computerul… Si exemplele ar putea continua.
Omul singur contribuie la involutia lui prin ceea ce nu face sau ar trebui sa faca, nu prin ceea ce face. Ar trebui sa renuntam oare la tot ce s-a facut pentru binele, pentru confortul nostru? Sigur ca nu, Doamne fereste! Dar trebuie sa invatam sa le folosim cu masura, in beneficiul noastru…

Sigur că nu putem renunţa la ceea ce avem deja, calculator, telefon, TV, maşină etc. Noi trebuie să ne punem în mişcare.
Dar, uite că mai există un dar foarte mare… Ce facem cu memoria, cum, în ce fel o punem la treabă?
Avem “memorii” la telefoane, pe computer, avem calculatoare de buzunar şi agende electronice, avem, da’ ce nu avem! toate parcă anume făcute să nu mai gândim, să nu ne mai obosim, să nu mai punem creierul la treabă, parcă făcute anume să ne tembelizăm. Adesea am auzit vorbindu-se, spunându-se despre copiii noştri că nu mai gândesc, că nu mai citesc, că au un vocabular extrem de redus. Cât se poate de adevărat!
Problema e că eu însămi m-am lăsat prinsă în asemenea capcană din care vreau să ies.
Altă dată ştiam, pe de rost, zeci de numere de telefon, de adrese, de nume etc. Acum, de când cu “memoriile” la purtător nu mai ştiu nimic. Noroc că, din când în când, mai pun mâna pe câte un rebus (nu integrame că astea sunt pentru idioţi) pentru puţină gimnastică a memoriei personale.
O să-mi fac nişte programe extrem de stricte, de severe, chiar milităreşti pentru că nu vreau să ajung ca “proasta târgului”, să dau din colţ în colţ când nu am “memoria” la mine.